Născut la 22 februarie 1900, în localitatea Ionăşeni, Botoşani, a intrat în şcoala de aviaţie cu gradul de sublocotenent, provenind din infanterie, devenind pilot în anul 1923. Printre colegii de promoţie s-au numărat Iacobescu Gh., Manolescu Max, Pârvulescu Eugen, Ivanovici Petre şi alţi viitori vestiţi aviatori, a căror prezenţă a obligat la o comportare generală exemplară. Repartizat la Centrul de Instrucţie al Aeronauticii, s-a dovedit a fi un bun aviator. În 1924 a fost avansat locotenent şi a primit brevetul de observator aerian.
Trimis la Şcoala de perfecţionare de la Buzău, a găsit mediul cel mai potrivit pentru a-şi dovedi aptitudinile profesionale, dar şi însuşirile sufleteşti de excepţie. Serios şi disciplinat, s-a impus de la primul zbor în categoria piloţilor cu perspectivă. Într-adevăr, nu-i lipsea nimic pentru a se detaşa ca pilot de vânătoare, ceea ce a demonstrat un an mai târziu când a zburat cu avioanele Morane–129, Fokker şi Spad 61, fără nici un incident. A executat trageri din avion la Mamaia, a efectuat raiduri, luând parte la manevrele militare din anul 1930, ca în anul următor să fie brevetat instructor de zbor.
Inteligent şi cu simţul datoriei dezvoltat, a fost solicitat să lucreze şi în Inspectoratul General Aeronautic, însă activitatea de zbor nu l-a lăsat prea mult acolo. Adus special în acel inspectorat, a fost întrebuinţat în rezolvarea multor probleme legate de formarea şi antrenamentul piloţilor de vânătoare. De acolo a plecat la Şcoala de Război (1933– 1935), revenind la Flotila de Luptă ca şef al Biroului Tactic şi comandant al Escadrilei de Specialităţi.
În perioada anilor 1937 – 1938, a prestat serviciul la Comandamentul Forţelor Aeriene, funcţionând în paralel şi ca profesor la Secţia Aero din Şcoala Politehnică. Peste numai un an, adică la 1 aprilie 1939, avea să fie numit la Marele Stat Major ca ofiţer pentru aeronautică, timp în care nu şi-a neglijat antrenamentul de zbor. A luat parte şi la tragerile din poligonul de la Mamaia, cu un avion PZL–11 B. Până la începutul campaniei din Basarabia, a fost şeful Biroului Informaţii, unde s-au elaborat documentele ce au stat la baza primelor acţiuni aeriene de pe frontul antisovietic. De acolo, la cererea sa, a fost mutat la Flotila 3 Vânătoare, unde curând a primit comanda Grupului 3 Vânătoare.
Cu acea unitate, alcătuită numai din piloţi tineri ce foloseau un material de zbor învechit, s-au deplasat în 18 iunie 1941 în vederea participării la viitoarele operaţii pe un teren de lângă Vaslui. De acolo a luat parte la lupte, ajungând până la Odessa, unde i s-a încredinţat paza litoralului Mării Negre. Pentru aceea a păstrat acolo o escadrilă, iar pe alta a dus-o la Jibrieni şi pe încă una la Cetatea Albă. Astfel s-a reuşit acoperirea şi protecţia convoaielor de vase ce pendulau pe lângă litoralul basarabean şi dobrogean. În paralel s-a ocupat de trecerea piloţilor pe avionul IAR-80, chiar pe terenul de la Odessa. La 1 ianuarie 1943, a fost numit comandantul Bazei Aeriene de la Târgşor, după care l-au trecut ajutorul pentru tactică al comandantului Fotilei 2 Vânătoare. Cu toate aceste funcţii de comandă, la sfârşitul anului 1943 adunase 1020 ore de zbor, fiind trimis în fruntea Grupului 1 Vânătoare, unitate ce abia se constituise în luna decembrie a anului 1943 pe terenul de la Roşiori de Vede. Acolo, într-un timp extrem de scurt, doar câteva luni, a reuşit să-l transforme într-o unitate de elită pe care s-a putut conta încă de la primele întâlniri cu avioanele americane, începând cu 4 aprilie 1944. Din primăvară până în vară Grupul a fost zilnic în alarmă, bătându-se ca adevăraţii eroi şi pierzând pe cei mai buni dintre ei.
După o mică întrerupere în şirul bombardamentelor asupra României, atacurile aeriene americane asupra acesteia au fost reluate în 23 iunie, când aproximativ 500 dintre avioanele lor, în jurul orei 9:02 erau la Dunăre. Într-adevăr, în ziua aceea, atenţia mărită, cum se spunea la pre-alarmarea populaţiei şi unităţilor militare se dăduse de la ora 7:50, ca peste o oră toate avioanele de vânătoare aflate în dispozitivul de apărare a teritoriului naţional, să fie în aer. Cu toate acestea avioanele americane au ajuns la Ploieşti şi peste instalaţiile portuare din Giurgiu, făcând mari ravagii. La Ploieşti, 230 de avioane au sosit în trei valuri la aproximativ 6500 – 7000 m altitudine, însoţite de avioanele de vânătoare care au evoluat, în general, la înălţimi diferite. Trei dintre ele, de tip „Mustang”, au zburat sub 100m, iar două au atacat cu armele de bord aerodromul Târgşor – Ploieşti. Toate valurile au venit pe direcţia sud-nord. Din cauza înălţimii mari şi a ceţii artificiale nu au atins obiectivele urmărite. Au lovit însă masiv partea de sud a oraşului, în special în zona Gării de Sud şi a fabricii Concordia. Nici o rafinărie nu a fost atinsă, reuşind însă să incendieze o conductă de petrol în apropierea gării Dâmbu şi un vagon cisternă plin cu benzină.
Cum era normal, atât noi cât şi germanii ne-am opus. Ai noştri de la artileria A.A. au reuşit să doboare 6 avioane, iar aviaţia de vânătoare a fost foarte activă, însă a avut pierderi. Grupul 1 Vânătoare care l-a avut în capul formaţiei pe comandantul Grupului, posesor a două victorii asupra americanilor, a decolat primul în calea invadatorilor cu 19 avioane. Însă la aterizare pe terenul lor de la Roşiori au venit numai 16. Cu unul, slt.av. Şandru, a aterizat forţat în apropierea staţiei CFR Ciulniţa, iar comandantul Grupului, căpitanul comandor Sandu Ion, care a pilotat avionul IAR-80 nr. 170, a fost doborât în flăcări, pierzându-şi viaţa ca un erou, după ce reuşise să trimită pe unul american la pământ.
Prin supremul sacrificiu adus de el pe altarul gloriei aripilor româneşti, a mai apărut încă o figură luminoasă ce dorim să dăinue veşnic în galeria eroilor neamului.
Articol publicat în Orizont aviatic nr 46 an V -2006
Autor: profesor, istoric de aviație Vasile Tudor